Piedica Umana

Nu-i simte căldura .Pare că geamul îl desparte cu totul de ceea ce înseamnă lumesc.Lumină,umezeală, şi tot ceea ce se simte.Dacă într-o zi o să pierzi ceea ce te face să simţi?Dacă într-o zi o să îţi pierzi fărâma divină ?Atingere.Apoi în ochii tăi totul se derulează ca în reluare şi simţi cum şi-a pus amprenta asupra celulelor tale „ gânditoare” .Te face să te simţi om prin faptul că te face să te simţi neajutorat şi îţi mănâncă din puterea de a-l ajuta.Unde ţi-a fugit puterea?Sufletul tău hoinăreşte pe dealuri în căutare de deşeuri.Unde e oprirea?Unde e Dumnezeu?Ai fost propriul tău Dumnezeu, ai fost zeul creaţiei , ai fost pentru tine şi ai fost pentru alţi acel început.Ai renunţa vreodată la supărarea ta pentru o gustare de „necaz” din stocul comun?..E general, fiecare o să îşi vadă de necazul lui. De ce te-au făcut acele ramuri vii , brăzdate de vene uscate aruncate cu furie pe sticla acea umezită să tresari?Pentru că tu intotdeauna ai fost al tău şi al nimănui şi pentru că ai uitat să trăieşti pentru ei.Timpul..
Ai uitat să visezi?NU.
Tu îţi creai propriul tău vis.Era aşa cum vroiai tu.Primeai recompensă pe moment ce clipeai şi credeai „figurile de ceara” la picioarele tale.Aplauzele inexistente care le credeai atunci vii, te fac să tresari la gândul că puteai fii ca el.Frică? parcă superioritatea diminuează efectul de frică nu?Puterea ta s-a pierdut de mult în abis..şi a devenit neant .
O frunză sparge efectul static dureros, şi taie gândul tău şi trece prin tine, şi îţi aduce aminte că a venit toamna.
Ştii?Pentru un vis,fereastra realităţii e prea strâmtă, dacă dorul tău o poate face să se deschidă cosmic, o trecere între cel care eşti şi cel care poţi fi.Ştii?În realitate nimeni nu e dacă nu există ochii care să îi vadă.Lumina lor, lumina care te atinge şi te înfăşoară în vis ametindu-te.Fascinaţia de a vedea, te fac să vrei să fii.
Altfel fugi,îţi pui mâinile la ochi şi întorci spatele.Te lipeşti de primul perete şi taci.Nu eşti cu adevărat ceea ce eşti decât prin ochii celui care te vede.Pe el l-ai simţit prea departe de a-l robotiza după maleficul tău.Te-a făcut să rămâi doar un contur pe perete fără umbră.
Te afli la fereastra dintre trecut şi viitoar.Scrijelit de atâtea reveniri dureroase, zac fluturi morţi de aerul tomnatic ce ar vrea să se trezească, dar îi laşi acolo înăuntru şi intri în agonie.
Doar tu şi o fereastră.Rămâne doar patima trăirilor tale.Perturbat de trecerea timpului, în spatele ferestrei rămâne lumea de afară pictată de suflete fals albăstrite ca să pară pure .Îţi apare un moment de restrângere în faţa lumii.Mâna-ţi tremurândă şi bătută de trecerea anilor tresare, vrând să apese clanţa umezită , îmbibată cu un miros exorbitant de nuc.Un aer sfidător şi o toamnă abstractă.
Întorci spatele şi mergi mai departe.
Un dans murdar şi inocent de toamnă îşi face numărul în faţă ochilor tăi .Lângă o gură de canal se prăbuşeşte jalnic altă frunză.Mor pe rând sub ochii tăi.
Degeaba superior şi inutil,degeaba raţiune şi suflet paralizat de tot ceea ce înseamnă estetic.Ridici privirea încărcată de tristeţe şi gemte interioare.Iluzia reflectată în ochii tăi te face să eziţi o clipă.Spatele cuprins de o spasmofilie necondiţionată îţi controlează gândurile şi vrea să te întorci.Principii încurcate.Haotic sufletul îţi joacă prin toate colţurile trupului.Dorinţa de evadare te transformă într-un eşec mai mare.S-a rupt catapeteasma lumii şi o iei de la capăt prin reduceri la absurd şi presupuneri.
„-Şi oare crezi că uşorul e pe gratis?”
„-Nimic nu e pe gratis!” răspund mineralizată lângă două muşte care se străduiau să fie fluturi.O simt!Simt cum se scurge pe un obraz păcătos.Pe ea cine o plăteşte, ca să cadă?Pe ea cine o întreabă dacă o doare?
Rondeluri prind viaţă şi mor într-o clipită.
„-Ce joc nefast de apă!”
„-Ce joc?Ăsta nu-i joc!De ce să spăl viaţa şi umanul, dacă ştiu că mâine o iau de la capăt?sau dacă nu mâine atunci mă pierd în perioade.Acum te întreb pe tine:de ce să joc atât de dur cu timpul şi cu mine?
Un răspuns sec şi frică de a-l face auzit mă întoarce înapoi cu câteva secunde.Imi păruseră câteva eternităţi.
„-E simplu.Pentru că eşti doar o ploaie.Dar de ce să îl joc eu?”
„-E complicat…” oftatatu superior al ploii mă făcu să ripostez.
„-De ce?”
„-Pentru că eşti doar un om.”
Dincolo de obraz ploaia continuă.Dincolo de sticlă un om care doarme.Dincolo de om, joc de sentimente.
Mergi mai departe.
Un gust roşu de parcă mii de cireşe ţi-au sărutat buzele şi au uitat pentru o clipă să materializeze totul.Stai în genunchi şi aştepţi să îţi adoarmă sufletul, unduindute pe clapele unui pian.E negru când tragi perdeaua nu?Te pierzi în fumuri mincinoase, crezând că aşa vei scăpa de viaţă .La ce speri? Vrei alta?Nu poţi schimbă decât băţul de carton din mână, şi dincolo de epidermă celulele tale plâng şi răcnesc.Chiar nu îţi dai seama?Le laşi să plutească în bolnaviciuni.Ebrietatea celulelor tale te fac să fii altfel decât vrei.
Ţi-ai terminat cuvintele .Simţi presiunea cum apasă cu ardoare pe umărul tău acum subunitar ce îl ţineai o dată cu mândrie în vârful timpului.Nu ajunge! Şi-au dat seama şi ei.
De mâine se va schimba.Te doare aşa de tare că o să uiţi.Soarele va rămâne.Şi el?
„-El nu va mai exista”